dislalie copii tratament

Tulburările limbajului – Dislalia. Cauze și metode de corectare

Dislalia este o tulburare de articulaţie/pronunţie, ce se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor. Această tulburare a limbajului apare, de cele mai multe ori, ca urmare a unor procese complexe în perioada:

  • intrauterină – intoxicații, infecții, incompatibilitate RH, traume mecanice sau psihice;
  • nașterii – nașterile grele, prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixii, traume fizice;
  • după naștere – de cele mai multe ori.

Diagnosticarea dislaliei se face după vârsta de trei ani și jumătate, până la această vârstă fiind vorba de o dislalie fixiologică determinată de insuficienta dezvoltare a aparatului fono-articulator și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. În diagnosticarea dislaliei de către logoped se vor evidenția:

  • modul de funcționare al organelor fono-articulatorii. Acestea se pot depista în contextul unor prime exerciții de gimnastică articulatorie;
  • modul de tulburare al sunetului, care se realizează prin probe verbale. Se identifică tipul de deficiență dislalică (în funcție de fenomul afectat), respectiv:

b – betacism, c – capacism, d – deltacism, f – fitacism, g – gamacism, h – hamacism, l – lamdacism, n – nutacism, m – mutacism, p – piticism, s – sigmatism, v – vitacism, t – tetacism.

Cauzele dislaliei pot fi:

  • organice: lezarea creierului din cauza leziunilor mecanice în timpul nașterii, boli ale părinților, boli ale copilăriei sau anomalii congenitale ale organului auditiv, maxilare, dinți, limbă, buze;
  • funcționale;
  • psiho-neurologice: debilități mintale, tulburări de memorie și de atenție, cu tulburări ale reprezentărilor optice și acustice;
  • psiho-sociale: aplicarea unor metode greșite de educație, slabă stimulare a vorbirii copilului, încurajarea pronunțării greșite (pentru amuzament), trăirea unor stări conflictuale, stres.

Metode de corectare a dislaliei

    În procesul de terapie copilul trebuie ajutat să înlăture negativismul față de vorbire, să creeze încredere în posibilitățile proprii și să creeze atitudini pozitive față de vorbire.

    Exercițiile pentru corectarea dislaliei se concentrează pe:

  • dezvolatarea mobilității aparatului fono-articular prin învățarea respirației corecte și dezvoltarea auzului fonetic și prin exerciții de emitere, consolidare și automatizare a sunetului;
  • mobilitatea maxilarelor: închiderea și deschiderea gurii, mișcarea mandibulei stânga-dreapta și sus-jos, clănțănitul dinților, mestecatul;
  • mobilitatea linguală: scoaterea și retragerea limbii, mișcarea limbii sus-jos și stânga-dreapta, ștergerea dinților și a buzelor, plecăitul;
  • mobilitatea labială: sugerea și țuguierea buzelor, ținerea cu buzele a unui obiect ce este tras, fluieratul, suflatul, vibrarea buzelor;
  • exersarea palatului și a mușchilor faringelui: căscare, deglutiție, imitarea tusei.

    Ca și alte tulburări de limbaj, dislalia poate provoca o serie de tulburări de comportament cu tendințe de agravare odată cu creșterea copilului și a conștientizării deficitului de limbaj. La copii și adolescenți, în cazul în care nu a fost încă corectată, dislalia accentuează complexul de inferioritate și dezorganizează personalitatea. Astfel, ei refuză colaborarea și manifestă ostilitate față de cei din jur, au repulsie pentru activitatea școlară, sunt instabili afectiv, depresivi și impulsivi, intră în conflict cu familia și au dificultăți de integrare în viața socială.

    Copiii trebuie încurajaţi să vorbească corect încă din prima zi de viață, chiar dacă sunt foarte drăgălaşi atunci când pocesc cuvintele. Este firesc să-i alintăm pe micuţi, însă pronunțarea greșită a cuvintelor nu trebuie să devină o obişnuinţă sau să se transforme în normalitate.

    Durata de vindecare depinde de fiecare deficienţă în parte, de pacient, precum şi de munca şi efortul depuse de el împreună cu ajutorul familiei. Nu se poate vorbi despre o perioadă exactă de timp. De pildă, corectarea unui sunet depinde de mai mulţi factori: vârsta logopatului, gradul de implicare, mobilitatea aparatului fono-articulator (adică buze, maxilare, limbă, obraji, nas) şi, firesc, şi de tipul sunetului. Un exemplu ar fi sunetul „r” – care se obţine cel mai greu, iar perioada de tratare variază de la câteva luni, până la 1-2 ani.

Un articol de Luminița Preduca, psiholog și logoped al centrului medical privat Smart Kineto & Logo din București, sectorul 2.

Publicati un comentariu